Let’s get ready to rrrrrumble…

Cred ca ati auzit cu totii acesta expresie, daca v-ati uitat macar o data pe Sport.ro. E celebra expresie pe care o rosteste Michael Buffer inaintea galelor de wrestling. Apropo, din mai multe surse pe care le-am citit, facand o medie (pentru ca suma varia destul de mult), pot sa va spun ca ia cam 25.000$ de fiecare data cand zice fraza asta. Asta pe langa onorariul gras pe care il incaseaza pentru fiecare show pe care il face.

Pentru ca in fond, la asta se rezuma toata mascarada asta numita wrestling: e un show grosolan, in care niste “sportivi” se prefac ca se lupta. Ajung intr-o situatie disperata, se tarasc pe jos, sunt ametiti (numai Rambo mai era asa si isi revenea), dar gasesc ultimele forte sa se ridice si sa isi zdrobeasca adversarii, care la randul lor se prefac aproape morti, dar mai gasesc putina energie si se ridica iar. Si ciclul asta dureaza in functie de cat timp au la dispozitie, pentru ca se vede clar ca totul e regizat.

Nu pot sa inteleg de ce s-ar uita cineva la asa ceva. E un spectacol grosolan, facut de americani pentru americani, in care nu vad de ce exista chiar si centuri de campion!! Din moment ce se stie de la inceput cine va castiga, e o simulare de prost gust. E un mare kitsch. Daca ar incasa cineva pe bune loviturile alea (ca sa nu mai zic de cele cu scaunul in cap si asa mai departe), ar fi cel putin internat in spitalul de urgenta, daca nu chiar mai rau.

Si e cu atat mai enigmatic pentru mine motivul pentru care sunt atatea milioane de fani cu cat e recunoscut oficial faptul ca ei se prefac acolo. Oameni buni, daca vreti neaparat sa va uitati la sporturi viloente, uitati-va la box, la lupte greco-romane sau chiar la rugby. Wrestlingul e box facut de circari. Insa de niste circari nepriceputi si ipocriti.

Deci care e faza?

Amintiri din copilarie

Cea mai frumoasa perioada a vietii, nu? Plangem toti dupa ea cand realizam ca s-a terminat. Fiecare a trait-o in felul lui, dar toti avem unele lucruri in comun, pe care nu ni le poate lua nimeni si in care gasim refugiu din cand in cand.

Am savurat cu toti guma Turbo, cand ne bucuram de surprizele dinauntru si faceam colectie (le mai am si acum) si le castigam la “portofel” (faceam portofele din coperti de caiete si le impingeam pe podea catre o gramada de surprize… cine le darama, le lua! Noi am fost inventatorii curling-ului). Ne amintim cu totii acadelele care aveau betele in forma de sabiute, faimoasa ciocolata de rom, ca sa nu mai zic de eugeniile cele de toate zilele. In comparatie cu zilele alea, azi se gasesc 1000 de sortimente de bomboane, acadele, ciocolata si asa mai departe. Nu vreau sa sugerez ca ar fi ceva rau in asta, exista alte lucruri cu care nu sunt deloc de acord. Dar vorba aia, poate sunt eu depasit, am si eu cativa ani in spate (o sa incep cu stereotipuri de genul: “pe vremea mea…”).

Asadar, pe vremea mea, ne uitam la Tom si Jerry si ne placeau la nebunie. Apoi a fost febra Sailor Moon, fetele stiu cel mai bine despre ce vorbesc. Acum insa, copii se uita la Yu-gi-oh si alti diversi monstri oribili si iau de acolo tot ce e mai rau: violenta si ura.

Pe vremea mea, ne jucam “V-ati ascunselea” si pac-pac cu cornete de hartie. Acum, copiii se joaca NFS si stau cu ochii lipiti de monitor. Noi stateam tot timpul afara si alergam la leapsa sau la fotbal, jucam ratele si vanatorii, sotron, cadeam, plangeam putin si alergam din nou. Aveam in spatele blocului un dud imens si eram cei mai fericiti cand se faceau dudele. Mai vedeti pe cineva (ma refer, desigur, la copii) facand asta?

Nu stiu ce ar mai fi de spus. Din pacate sunt multe care imi scapa acum, de aceea va rog pe voi sa ma completati, sunt sigur ca stiti despre ce vorbesc. La fel ca si oamenii care au facut filmuletul asta si carora le multumesc.

Summit PDS

Omul din greseli invata, asa ca de aseara am invatat si eu (sper ca si celilalti colegi pds-isti (paranteza in paranteza – nu partidul politic, ci acei colegi despre care am scris in primul post)) ca nu e bine sa iesi intr-un grup mare sambata seara fara sa faci o rezervare, altfel risti sa te plimbi prin parcuri si sa negociezi intrarea in club mai aprig decat a negociat Romania pentru U.E.

In Hanu’ cu Tei, unde trebuia initial sa mergem, avea concert Timpuri Noi si era cu intrare, iar noi, hotarati sa intram moka in club (oricare ar fi fost el), am plecat mai departe in “aventura” noastra nocturna. Dupa mai multe incercari nereusite (a se traduce prin Salt – full, Revenge – full), am ajuns in Cismigiu si am dat drumul la discutii, caci intalnirea de aseara a fost, pana la urma, un summit. Prietenii stiu de ce! (asta apropo de berea pe care am baut-o)

Am intrat in cele din urma la Han, numai dupa ce am aratat buletinele (bulina neagra, una mare!) si am mai plecat numai cand ne-au scos cu forta (bine, eu am plecat mai devreme, ca daca imi puneam mintea cu ei, nu mai ieseam nici acum :p).

Oricum, seara a fost super si abia astept urmatoarea iesire. Joi, in Center?

Afara-i vopsit gardul…

Si-nauntru e leopardul! Cam asa e si cu summit-ul asta care ne tot ameninta. De cateva zile bune, Bucurestiul fierbe, in asteptarea presedintilor celor mai puternice tari, dar si in asteptarea (cu siguranta nedorita) a manifestantilor impotriva globalizarii.

“Iubitii” nostri oficiali i-au scos pe oamenii de la salubrizare din casa si i-au pus la munca: au plantat magnolii, au vopsit gardurile, copacii, au infrumusetat ici si colo strazile principale, pe care vor trece VIP-urile pe timpul summit-ului si au mai adoptat o gramada de astfel de masuri, sa vada lumea ce frumos e orasul nostru si ce buni conducatori sunt ei.

Intrebarea care imi vine in minte (intrebare care este mai multe :p) e: oare de a trebuit sa asteptam summit-ul pentru ca cineva sa faca ceva in sensul curatirii si infrumusetarii orasului? Si cat o sa se pastreze aceasta curatenie dupa summit? Am auzit de mai multe ori sintagma asta si sunt perfect de acord cu ea: noi maturam si ascundem murdaria sub pres. Dincolo de strazile frumos decorate, maturate si vopsite se ascund aceleasi blocuri gri, aceleasi strazi prafuite si aceiasi oameni tristi.

Nu vreau sa judec masurile de securitate, care, desi mi se par excesive (si iata-ma comentand – mi se pare absurd sa fim prizonieri in casele noastre, sa nu avem voie sa deschidem geamul, sa avem grija cum vorbim, sa nu rostim anumite cuvinte.. ma rog), pot fi justificate intr-o oarecare masura de importanta oamenilor care vin aici, dar ce vreau eu sa surprind e tocmai demagogia asta, fudulia, spuneti-i cum vreti!

Pe principiul “ce-i lipseste chelului?” (raspunsul fiind: “tichie de margaritar”), summitul vine ca un raspuns la intrebarea “ce-i lipseste Bucurestiului?”. Si cu siguranta acest oras are TOT ce ii trebuie, mai lipsea un summit (sense the irony).

Voua

Voua va multumesc pentru ca pot scrie acest post, pentru ca mi-ati dat curaj. Voua, celor care va mai faceti timp sa imi cititi gandurile (si nu ma refer aici la cei cu abilitati de X-Men), pentru ca daca nu ati fi fost voi, renuntam poate de mult la ideea unui blog.

Nu ma laud cu performante extraordinare, trebuie sa recunosc ca nu am experienta necesara intretinerii si promovarii unui blog (sunt la primul blog, asa ca se explica), deci faptul ca apare si blogul meu in topul respectiv reprezinta pentru mine o mare reusita personala. Am primit critici referitoare la faptul ca nu stiu sa imi promovez blogul, la faptul ca am multe categorii care denota negativism si le multumesc celor care m-au criticat, mai mult sau mai putin, pentru ca eu am o atitudine constructica referitoare la critici. Caut sa inteleg ce fac gresit si incerc sa repar acel lucru.

Asadar, insuflat acum de un nou imbold, voi incepe sa scriu alte posturi, in speranta ca, prin acest blog, voi reusi sa imi fac cunoscute parerile personale unei mase cat mai mare de oameni.

Voua va multumesc!